Ansamblul Medieval Curtea Domnească
09:00 – 17:00
Adulti:
12Lei
Pensionari:
6Lei
Elevi/Studenti:
3Lei
Copii sub 7 ani:
0Lei
Despre
Este ctitoria lui Basarab I (1310 – 1352) terminată în anul 1352 în cadrul reședinței voevodale din secolul al XIII-lea.
Curtea de Argeş – prima reşedinţă a Ţării Româneşti – adăposteşte comori importante ale istoriei naţionale a Romaniei. În oraş există acum două complexe (curţi) medievale, unul din secolele XIII-XIV (Curtea Domnească împreună cu Biserica Sfântul Nicolae) şi celălalt din secolele XV-XVI (complexul Mănăstirii împreună cu Palatul Episcopal) Cele două situri istorice sunt despărţite de bulevardul lung de 1,5 km trasat de arhitectul francez Lecomte du Nouy la 1885 după restaurarea Mănăstirii.
Scurt istoric
În cele ce urmează ne vom ocupa numai de ansamblul istoric din secolele XIII-XIV din Curtea Domnească, complex ce are intrarea în parcarea din faţa Muzeului de Istorie. În această Curte medievală există o primă atestare a statalităţii Valahiei (începutul istoriei medievale a românilor) în secolele XII-XIII prin descoperirile arheologice făcute în incinta bisericii denumită Argeş I (secol XIII) ce confirmă sursa istoriografică a Diplomei Cavalerilor Ioaniţi (1247) în care apar menţionate două formaţiuni statale de –a stânga Oltului , conduse de Seneslau şi Tihomir-tatăl lui Basarab I, fondatorul Dinastiei Basarabilor.
Capitala va rămâne la Curtea de Argeş între 1369-1429 permanent cu o întrerupere de un an în 1417 în timpul lui Mircea cel Bătrân, perioadă în care oraşul atinge apogeul dezvoltării sale politico-economice, păstrându-şi întâietatea economică între oraşele Ţării Româneşti până la începutul secolului XVI (domnia lui Neagoe Basarab, când este ridicat ultimul mare monument din oraş al perioadei medievale- Mănăstirea Curtea de Argeş).
Intrarea
Intrarea în ansamblu se face prin cele două porţi de lemn cu motive geometrice lucrate în 1967, cu ocazia restaurării, porţi ce sunt prinse în zidurile clopotniţei din 1838, clopotniţă construită prin ajutorul bănesc oferit de către Dincă şi Anastasia Brătianu, ambii fiind înhumaţi în pronaosul Bisericii Domneşti.
În parcarea din faţa muzeului se mai observă pe latura ei vestică şi intrarea din secolul XIV în Curte, reconstruită în timpul lui Neagoe Basarab. Actualul turn de incintă cu arc romanic este de fapt o tentativă de reconstrucţie începută încă din 1989 a vechiului turn de intrare.
Ruinele Palatului Domnesc (secol XIV) latura de sud –vest a curţii se pot observa astăzi datorită excavării fundaţiei în timpul cercetării arheologice din 1967-1972 de către arheologul Nicolae Constantinescu.
O excavaţie a pivniţei unei case făcute de Neagoe Basarab, precum şi zidul ei de incintă din secolul XVI se observă la-vest faţă de Biserică, iar temeliile unei construcţii tot din secolul XVI sunt vizibile spre sud faţă de poziţia Bisericii.
Tot aici se observă şi baza unui turn de observare ce folosea la cercetarea împrejurimilor de la distanţă pentru a semnala eventualele pericole.
Ziduri din secolul XVIII sunt vizibile la sud şi sud-est faţă de poziţia Bisericii Sf. Nicolae iar refacerea zidului spre sfârşitul secolului XIX, peste zidul din secolul XIV se observă la nord şi la vest.
Biserica
Această Biserică, zisă Domnească sau princiară fiindcă va fi fost folosită şi drept biserică de curte a Domnitorului, ridicată pe parcursul domniei chiar a primilor 3 voivozi munteni, Basarab I, fondatorul dinastiei, a fiului său Nicolae Alexandru, care o termină de construit, şi a nepotului său, Vladislav Vlaicu I, sub a cărei domnie se va termina şi pictarea acestei magnifice ctitorii, între 1365-1369 – este unul dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate monumente din România medievală.
Biserica este încadrată ca perioadă de construcţie la începutul existenţei statale a Ţării Româneşti, în perioada de independenţă de după lupta de la Posada, între 1340-1365, fiind ridicată chiar pe locul unei biserici mai vechi, denumită mai sus Argeş I, actuala catedrală mitropolitană fiind denumită în planul de săpături arheologice prin apelativul Argeş II.
Biserica Sf. Nicolae Domnesc respectă modelul de construcţie bizantin, simplitatea dată de planul crucea greacă înscrisă la sol şi o singură turlă centrată pe naos, mărginită de 4 nave (împreună cu nava de est încadrată în prelungirea absidei altarului se realizează planul perfect simetric şi elegant al crucii greceşti cu braţele egale şi la nivelul turlei centrale –se văd 4 semicercuri (nave) în arc romanic –la fel ca un trifoi cu patru petale ce transferă greutatea turlei prin coloane la nivelul pardoselii).
Biserica este compusă dintr-un pronaos îngust de 2,8 metri , un naos în formă de pătrat perfect, 12X12 metri în care sunt plasate 4 coloane paralelipipedice ce susţin navele (creează o împărţire aparentă a naosului) şi un altar tot de 2,8 metri adâncime încadrat de 2 absidiole, Proscomidie şi Diaconicon. De fapt biserica era înscrisă într-un cub de către maestrul mason (pe înălţime şi pe lungime) cu latura de 21 metri, fiind folosite aici numerele ezoterice 12 şi 21, 21 fiind inversul lui 12 numărul apostolilor.
La exterior se observă o decoraţie simplă, un brâu din 3 rânduri de cărămidă roşie cu inserţii de piatră de râu şi pietre de travertin sau tuf vulcanic ce provin probabil de la demolarea unui castru roman din apropiere. În zidurile exterioare apăreau înainte de restaurare pe toată suprafaţa şi ventilatoare pentru zidărie, ţinând cont de grosimea considerabilă a zidurilor de 1,5 metri în unele zone, aceste găuri în formă de paralelipiped dreptunghic mai sunt vizibile astăzi în anumite zone ale zidăriei pe exterior, mai ales în registrul inferior.
Tot în exterior sunt observabile şi fundaţiile zidurilor de incintă ale bisericii Argeş I, distrusă probabil în timpul invaziei de la 1330 a lui Carol Robert de Anjou.
Despre pictura Bisericii Domneşti s-au pronunţat diverşi specialişti români şi străini, concluzionând că originalul din secolul XIV face parte stilistic din Renaşterea Paleologă (scene narative similare cu cele de la Mănăstirea Chora, azi moscheea Kahrie-Djami din Constantinopol/Istanbul sau cu Dečani din Serbia şi Gračanica în Kosovo) cu unele influenţe importante ale Renaşterii italiene timpurii (la nivelul anatomiei umane) de la sfârşitul perioadei trecento. Originalul este astăzi parţial expus. Cam 40% din suprafaţa pictată prezintă scenele originale fără alterări ale culorilor iar pe 20 % din suprafaţă avem o refacere a culorilor cu păstrarea iconografiei originale. Restul suprafeţei pictate prezintă straturi din secolele XVIII şi XIX.